copyleft 2012–2020Limonov și alți dușmani de moarte ai lui Putin
Anna Politkovskaia a fost împușcată pe treptele casei sale pe 7 octombrie 2006, adică exact de ziua lui Vladimir Putin, iar pe activiștii ruși de rând puține îi enervau mai tare decât ideea vehiculată în presa vestică, Nouvelle Observateur, de pildă, că acesta a fost un fel de cadou pe care FSB-ul ar fi dorit să i-l facă președintelui la aniversare. Cum adică? Vă imaginați așa, un fel de ședință de criză în care șeful mare al FSB zice: băi, băieți, vine aniversarea lui Vladimir Vladimirovici, puneți-vă mintea la contribuție să găsim un cadou care chiar să-i facă plăcere!
Băieții clocesc tema, pe urmă se aude un glas: dar dacă i-am duce capul Annei Politkovskaia, pisăloaga aia care-l critică tot timpul? Murmur de aprobare… tiii, ce bună idee! Realitatea pe care a subliniat-o și Putin, șocând Occidentul, este că asasinarea Anna Politkovskaia și tot tămbălăul de după au făcut mai mult rău Kremlinului decât toate articolele pe care aceasta le scrisese vreodată la Novaia Gazeta, un ziar pe care oricum până la ora aia nu-l știa nimeni.
Posibila scenă, povestită cu umor într-un roman-vedetă al jurnalistului francez Emmanuel Carrere, ar putea să pară un punct de vedere rezonabil, sesizând cum se conturează un alt tip de logică, croită într-o serie de articole menite să facă din Putin un erou, un martir și, mai nou, un cruciat al creștinismului ortodox. Am citit recent două cărți interesante, în vogă în România și în lume, «Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin», semnat de jurnalista Masha Gessen, și «Eduard Limonov — rebel politic și coșmarul cel mai cumplit al lui Putin», volum semnat de jurnalistul francez Emmanuel Carrere.
O bună trecere în revistă a istoriei care precede actuala schimbare de imagine a liderului rus. «După moartea marxism-leninismului, Putin consideră că o nouă luptă ideologică este în curs de desfășurare, o luptă între un Occident depravat, condus de Statele Unite, și o lume tradiționalistă, pe care Rusia s-ar simți mândră s-o conducă. În noul război dintre credințe, spune Putin, Rusia se află de partea lui Dumnezeu, iar Vestul este Gomora», scria zilele trecute, pe blogul său, un conservator american pe nume Patrick J. Buchanan, text tradus cu poftă și distribuit în mediile naținaliste românești, pe fondul crizei din Ucraina.
În anul alegerilor din Rusia, 2012, lumea întreagă dădea atenție cărții «Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin», semnat de jurnalista Masha Gessen, un volum care a fost lansat pe 1 martie, cu doar trei zile înainte de alegerile prezidenţiale din Rusia — alegerile cu cel mai anticipat rezultat şi cu cele mai grave consecinţe, aşa cum au fost definite ele în întreaga presă internaţională.
Ce tragedie, Rusia se întoarce în totalitarism — a suspinat media vestică, fără să anticipeze, însă, planul de anvengură pe care liderul rus îl avea pentru cel de-al treilea mandat. Se temeau jurnaliștii occidentali de totalitarism și abuzuri? Aiurea, rușii îl adoră pe Putin și încă din 2008 păreau iritați a neînțelegere cum de o constituție tâmpită le-ar putea interzice să voteze de trei ori la rând același președinte — citim în cea de-a doua carte-document care-l are pe Putin drept subiect, «Limonov».
Voci prorocitoare se găsiseră încă din 2007 să taie elanul opoziției, care avea naivitatea să mizeze pe dorința generală de democrație: nu uitați, constituția interzice trei mandate la rând. Dar dacă lași să treacă o tură, cu un om de paie care să țină cald fotoliul, te poți întoarce liniștit pe urmă. Putin s-a întors, nicio surpriză. Povestea asta cu democrația în Rusia, spune Emmanuel Carrere, este ca și cum ai vrea să faci o rocadă de dame: regulile jocului nu o permit, pur și simplu nu a mers și nici nu va merge vreodată. Democrația e bună — așa cum spunea cineva —, dar fără alegeri e mai sigură.
Să ne amintim cazul Litvinenko
Întâmplător (dar ce este întâmplător într-o asemenea poveste?), cartea jurnalistei de origine rusă debuta tot cu evocarea unui asasinat: La 23 noiembrie 2006, un bărbat pe nume Alexandr Litvinenko murea într-un spital londonez. Avea 41 de ani, era ofiţer FSB, iar ultimele sale zile fuseseră transmise aproape în direct de presa britanică şi de o parte a celei ruseşti.
«Cu doar trei săptămâni în urmă era un bărbat înstărit, fericit, cu păr des, care alerga câte opt kilometri pe zi», scria pe 21 noiembrie Daily Mail. Dar faptul că viața omenească face puține parale ține de tradiția rusească, aflăm de la Carrere. O fotografie actuală a lui Litvinenko însoţea articolul, înfăţişându-l sfrijit şi chel, într-un halat de spital deschis la piept, acoperit de electrozi.
«Dl Litvinenko abia-şi poate înălţa capul, atât de slăbiţi îi sunt muşchii gâtului. Îi vine greu să vorbească şi poate pronunţa cuvintele doar în izbucniri scurte, dureroase. Alexandr Litvinenko s-a cufundat în comă. În următoarele zile, urme ale otrăvii care îl ucidea au fost găsite în sfârşit în urină: era poloniu, o substanţă foarte rară şi extrem de radioactivă. Câteva ore mai târziu, inima lui Litvinenko s-a oprit pentru a doua oară în două zile, de data asta definitiv.
Litvinenko fusese un «informator« clasic, cadru încă de la vârsta de 18 ani. Ajunsese unul dintre cei mai tineri locotenenţi-colonei ai poliţiei secrete ruse, era devotat cu totul sistemului care-l crescuse, dar aparţinea acelui soi rar de oameni incapabili să accepte imperfecţiunile sistemului. Deznodământul acestei istorii, spune autoarea, a fost gândit de Vladimir Putin. Adică CEKA, GPU, NKVD, KGB și astăzi, FSB, oricum același un serviciu, căruia rușii îi spun simplu, organy — organele.
Putin, un super-star blând, care zgârie rău
Politkovskaia și Litvinenko, s-au consacrat internațional legendele, figurau pe lista dușmanilor Rusiei, alături de oligarhul Berezovski, omul aflat în spatele ascensiunii preşedintelui, de primarul Sobceak sau de Hodorkovski — căruia încurcătura politică i-a rezervat o soartă cât de cât mai bună. Mai sunt și alții dintr-o serie neagră, căreia jurnalistul francez Emmanuel Carrere îi adaugă un insolit profil: poetul și scriitorul Eduard Limonov.
În timp ce tensiunile din Ucraina par a ajunge la apogeu, o nouă carte face vogă în România: «Eduard Limonov — rebel politic și coșmarul cel mai cumplit al lui Putin», volum semnat de jurnalistul francez Emmanuel Carrere și recunoscut cu premiul Renaudot. De curând, cartea a fost publicată și în România, la Editura Trei. Înainte de a-l cunoaște pe Limonov, trebuie să ne întrebăm cine este Putin…
A fost spion şi a ajuns preşedinte. Schiază, vânează, are centura neagră la judo, face alpinism şi trage cu arcul. E un împătimit al aventurilor extreme, pasionat de avioane şi motociclism — chiar are un Harley cu care participă la întâlnirile anuale ale motocicliştilor –, a salvat în 2008 câţiva jurnalişti din ghearele unui tigru siberian. Cântă la pian. Vladimir Putin are carisma unui superstar sau, în orice caz, pare că se străduieşte să o construiască, cu răbdare şi cu multă fantezie. Cei care au uitat celebrele fotografii, le pot găsi aici, o impresionantă colecție publicată de Business Insider.
Cei care doresc să-i contureze o imagine paralelă, foarte diferită de prima, evocă alte istorii. Printre aceștia și Masha Gessen, care-l descrie pe Vladimir Putin drept un obscur ofiţer KGB, care avea să fie propulsat în anul 2000 în fruntea Rusiei de camarila lui Boris Elţîn, aflată într-un moment de disperare.
Aparent lipsit de carismă şi fără vreun program politic coerent, Putin s-a desprins curând de tutelă, a încetat să fie un om de paie şi a condus ţara cu mână de fier. Povestea lui Putin are mult sens în istoria contemporană a Rusiei şi se confundă cu soarta unui oraş emblematic pentru aceasta istorie: Sankt Petersburg.
Odată cu despărţirea de trecutul sovietic, oraşul a fost martor la ascensiunea unui ofiţer KGB ajuns viceprimar, apoi şef al FSB (urmaşă a poliţiei secrete sovietice) şi, în cele din urmă, preşedinte al celei mai întinse ţări din lume. O țară în care, vâzută prin ochiul reportajistului vestic, până și lucrurile mărunte sunt șocante, ar spune Emmanuel Carrere.
Amintiți-vă de octombrie 2002! Toate televiziunile lumii au rămas blocate pe subiect vreme de trei zile. Niște teroriști ceceni au luat ostatic întreg publicul unui teatru în timpul reprezentării unei comedii muzicale intitulate Nord-Est. Forțele speciale au rezolvat problema gazându-i pe toți, și pe agresori, și pe ostatici, faptă pentru care președintele Putin și-a felicitat colaboratorii călduros. Numărul victimelor civile nu este nici astăzi foarte clar, peste 150 se pare. Am evocat acest incident pentru a trece la a doua poveste, pentru că la una dintre comemărările acestei tragedii, jurnalistul francez Emanuel Carrere l-a reîntâlnit pe misteriosul Limonov.
O mare figură, se pare. Un scriitor care a locuit o vreme în New York, după ce în 1974 a reușit să fugă din Uniunea Sovietică. Fugise în același an cu Stoljenițîn, amândoi primăvara, iar Limonov suferea destul de tare că plecarea acestuia din urmă făcuse mai multe valuri decât plecarea sa. Destinul lui Stoljenițîn era întru totul măreț, a plecat la Frankfurt având în buzunar microfilmele operelor sale, inclusiv «Arhipelagul Gulag», și fusese întâmpinat la sosire ca un șef de stat.
Limonov a fugit la New York, unde a avut câteva bucurii despre care să povestească mai târziu — cum ar fi că se împrietenise cu Andy Warhol — , iar prin anii ‘80, s-a stabilit la Paris, unde publica romane cu ceva notorietate. Limonov, care este născut chiar în Ucraina, avuse relații hetero și homosexuale, ceea ce ar putea să-i contrarieze pe criticii vestului decadent, dar și pe ce obișnuiți cu disidenții sovietici bărboși, gravi și prost îmbrăcați, care locuiau în apartamente strâmte, tapetate de icoane.
Limonov, un rebel straniu și cool
Cu energia unui Jack London rus, Limonov devenise prin ‘80 vedeta lumii literare pariziene, cu aerul său șic și sexy, era un tip amuzant, părând, spune autorul francez, un star rock dar, în același timp, și un marinar scăpat de la cine știe ce chef. În plină eră punk, era un admirator al lui Johnny Rotten, de la Sex Pistols, și practica un fel de disidență new vawe pe placul occidentalilor.
Era genul care putea să-i facă, la beție, apologia lui Stalin și să apară la Palace în tunica de ofițer a Armatei Roșii, chestii care erau văzute unanim ca o seducătoare extravaganță rebelă. Îi plăcea să sară la bătaie și avea un incredibil succes la femei.
După căderea comunismului, s-a comportat chiar bizar, povestește Carrere, susținea că ar vrea să-l aducă pe Gorbaciov în fața plutonului de execuție, apoi dispărea în lungi călătorii în Balcani, s-a înrolat în trupele sârbe și chiar a apărut într-un documentar BBC trăgând cu mitraliera spre Sarajevo, sub ochii binevoitori ai lui Radovan Karadjici. N-a trecut mult și s-a întors în Rusia, unde a înființat un partid ciudat, Partidul Național Bolșevic.
A fost văzut în reportaje transmise de media internațională conducând miliții de skiheads, care defilau uneori prin Moscova, cu mâna ridicată în stil nazist, dar cu pumnul strâns — în stil comunist, strigând «Stalin! Beria! Gulag» (subînțelegându-se «Le vrem înapoi!»).
În 2001, Limonov a fost arestat și închis pentru trafic de arme și o tentativă de lovitură de stat în Kazahstan. A ieșit destul de repede, după trei ani, mai ales că a beneficiat și câteva petiții internaționale în acest sens, deși amicii săi occidentali, care-l admiraseră odinioară, aveau acum serioase rezerve cu privire la justețea cauzelor lui de militanță.
Și mulți erau siguri că aveau și dreptate, în măsura în care Limonov părea să fi devenit un tip capabil de multe, printre altele și să publice (doar) în Serbia o carte despre sine, «Anatomia eroului», în care se prezenta pe sine însuși fotografiat alături de milițiile sârbești ale lui Arkan, alături de Jean Marie Le Pen, de populistul Jirinovski, de mercenarul Denard sau de alți umaniști de aceeași factură. Cumva este de înțeles, pentru că Limonov și-a dorit «toată viaţa mai mult decât să fie un scriitor… Şi-a dorit să fie un erou. Să fii un erou înseamnă două lucruri. Înseamnă să te comporţi eroic şi, într-un fel, putem spune că el a fost curajos, nu a schimbat tabere», spune Carrere într-un interviu acordat presei române.
Skinheads, alături de marele șahist Kasparov
Primele două șocuri ale jurnalistului venit să-l regăsească în Rusia pe Limonov: Anna Politkovskaia fusese una dintre apărătoarele acestei grupări fasciste conduse de Limonov, alături de Elena Bonner, văduva lui Andrei Saharov, marele savant, marele disident, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Mai mult, Limonov, un tehnician al gherilei urbane, avea să facă o coaliție cu marele șahist Gary Kasparov și cu fostul prim ministru Mihail Kasianov.
Acesta este amestecul de premise care a dus la apariția cărții-reportaj de față, un material documentat în 2007 pentru lansarea unei reviste franceze. Limonov avea deja 65 de ani și nu mai visa la insurecții armate, ci mai degrabă la revoluții portocalii, ca cea din Ucraina, adică genul de care se teme cel mai tare Kremlinul, spunea el. Interesant, spune autorul, că nimeni din boema rusă — jurnaliștii, artiștii sau editorii care își cumpără mobile de la Ikea și citesc ediția rusă a revistei Elle nu-l considerau pe Limonov fascist, ci mai degrabă pe ceilalți ipocriți.
Spre undergrundurile boeme de la Moscova
Povestea lui Limonov este absolut savuroasă și s-ar putea constitui oricând în scenariul unui film. De altfel, Emmanuel Carrere a spus că există deja un proiect de film după această poveste. În Italia. Limonov este un roman picaresc, urmărind un individ care trece prin tot felul de tipuri de societăți și medii. Admit că am ales cartea lui Carrere contextual, dar m-am trezit citind-o noaptea până târziu, fascinată de poveste și de viziune sau, mai exact, de coliziunea dintre viziuni: cea vestică și cea rusă.
Dincolo de analiza politică, volumului lui Carrere este o incursiune în lumea artistică rusă, în underground-urile creative, un excelent reportaj despre boema artistică rusă, cu pretențiile și aspirațiile ei idealiste. Întâlniri în casele în care veneau și regizori cum ar fi frații Mihalkov, Nikita și Andrei, și siluete de femei care-i făceau pe acești tineri artiști să viseze.
Limonov a trecut pe la spitalul de nebuni în urma unei tentative de suicid, apoi a plecat din cartierul sărac în care locuise, pretextând o iubire pentru o femeie evreică care cântărea de două ori cât el și care ar fi putut să-i fie mamă, dar care reușea totuși să adune în casa ei boema litarară a vremii. Adică niște cercuri spre care visa tânărul autor aspirant, premiat deja cu un domino la un concurs de poezie de dragoste de la căminul cultural.
A devenit croitor din întâmplare, pentru că nu îndrăznise să spună cine i-a cusut pantalonii, s-a împrietenit cu interlopii, cu playboy-ii, cu fii de KGB-iști și cu alte personaje colorate, alături de care experimenta o viață boemă. Asta sub Nikita Hrușciov, a cărui revoluție devenise vegetariană, sistemul era preocupat de îmbunătățirea nivelului de trai, de dezvoltarea fericitelor familii socialiste în sânul cărora copiii nu mai erau încurajați să-și denunțe părinții. Poporul vedea filme cu Funes și cu Delon, ba chiar unul ca Stoljenițîn putuse să publice, în revista Novîi Mir, povestea «O zi din viața lui Ivan Denisovici», file din viața unui deținut din lagărul din concetrare.
Hrușciov a fost, însă, demis, și a fost instalat stalinismul moale al lui Brejnev. Limonov a avut ocazia să treacă de mai multe ori prin sediul securității, dar legăturile sale cu temutele servicii au rămas unele de vodevill. A pățit-o pentru că a luat cândva o geacă de blugi și niște numere din Paris Match de la un pictor francez și alte câteva asemenea. Moscova, era, însă, marea provocare.
Când citesc interviurile actuale acordate de Limonov presei vestice sau locale sau referirile la opoziția rusă din Kyiv Post sau The Moscow Times, ba, de ce nu, timpul.md, mă întreb dacă Eduard Limonov merită cu adevărat o aură atât de boemă pe cât i-a conferit-o reportajul semnat de Carrere. Oricum, între Limonov și Putin diferențele sunt destul de mici, spunea Carrere, într-un interviu acordat presei române.
«Nu sunt democraţi, într-un fel în care poţi spune că sunt fascişti. Dar există mari diferenţe, una dintre ele este că Putin a fost şi este un om al puterii, omul care a fost în spatele puterii, iar Limonov este exact contrariul. El a fost mereu de partea celor care intră în închisoare, nu care trimit oameni în închisoare, deci asta e o mare diferenţă. Eu cred că ideologic nu e o mare diferenţă, dar, în ceea ce priveşte caracterul şi temperamentul, sunt foarte diferiţi», spune Carrere.
«Arts United», 17.04.2014
